AL V-LEA PRINCIPIU - TRIBALISMUL

Principiile de bază al Mişcării Dacia
gheorghegiovanni.teava
Sfat
Posts: 350
Joined: Wed Oct 23, 2013 5:40 pm
Contact:

Re: AL V-LEA PRINCIPIU - TRIBALISMUL

Postby gheorghegiovanni.teava » Wed Oct 30, 2013 11:41 pm

PRINCIPIUL LARGILOR AUTONOMII LOCALE... chiar acesta este definiţia completă în PRINCIPII.
TRIBALISM este zis între ghilimele, pentru a CONCENTRA conceptul şi pentru a (de ce nu, că doar facem politică !?)... INTRIGA.
Obştea străbunilor mei se chema OBŞTEA PÂNTEŞTI-STĂNEŞTI, chiar dacă mai erau şi alte familii şi mai multe sate. Explicaţia constă în REMEMORAREA MOŞILOR, fără a avea o semnificaţie de neam-familie unică. TRIBURILE DACILOR (de exemplu) erau nenumărate, dar nu aveau un caracter familiar, ocupând teritorii destul de întinse (un anumit nr de judeţe să zicem). La rândul lor, TRIBURILE erau constituite din OBŞTI, dar am văzut că nici acolo FAMILIA nu era UNICĂ.
Cât despre REALITĂŢILE CONTEMPORANE, trebuie să „ne desprindem de ele” şi să raţionăm pe alte baze... chiar învechite... că de aia se zice poate : „să mergem înainte, că Înainte era mai bine !” :) ... bineînţeles că sensul cuvintelor mele e simbolic. Oricum, am reţinut : o să folosim formularea completă, iar TRIBALISM, doar atunci când vom vrea „să dăm cu degetele în ochi”... că dacă SISTEMUL MANIPULEAZĂ, acelaşi lucru îl vom face şi noi !... vom folosi ARMELE sale , pentru a-l DEMOLA, cu specificarea SCOPULUI MANIPULĂRII, care ne deosebeşte !... de exemplu noi „manipulăm” pentru BUN SIMŢ, în vreme ce SISTEMUL... invers !


mcbogdys
Posts: 2
Joined: Sat Nov 02, 2013 2:33 pm

Re: AL V-LEA PRINCIPIU - TRIBALISMUL

Postby mcbogdys » Sat Nov 02, 2013 3:03 pm

Eu cred ca nu neaparat termenul in sine asa cum este el trebuie inteles OBLIGATORIU doar in sesnul primar de care pomeneai,ci si in sensul unirii sub aceleasi scopuri majore.Nu uita ca prin unitrea triburilor de daci s-a facut unirea tuturor acestora si au devenit un adevarat pericol chiar si pentru imperiul roman.
Poti face urmatoarea asociere:

TRIB => Toti cei care avem aceleasi idealuri si interese comune si care intelegem ceea ce trebuie facut atta pentru tara cat si pentru recuperarea si restaurarea adevaratei istorii a Romaniei.


gheorghegiovanni.teava
Sfat
Posts: 350
Joined: Wed Oct 23, 2013 5:40 pm
Contact:

Re: AL V-LEA PRINCIPIU - TRIBALISMUL

Postby gheorghegiovanni.teava » Sat Nov 02, 2013 3:18 pm

mcbogdys wrote:TRIB => Toti cei care avem aceleasi idealuri si interese comune si care intelegem ceea ce trebuie facut atta pentru tara cat si pentru recuperarea si restaurarea adevaratei istorii a Romaniei.


Corect mcbogdys !


gheorghegiovanni.teava
Sfat
Posts: 350
Joined: Wed Oct 23, 2013 5:40 pm
Contact:

Re: AL V-LEA PRINCIPIU - TRIBALISMUL

Postby gheorghegiovanni.teava » Wed Jun 03, 2015 10:41 pm

IMPLEMENTAREA PRINCIPIULUI LARGILOR AUTONOMII LOCALE (TRIBALISM - OBŞTI)

O să prezint mai jos două materiale cumulate ale d-lui profesor George Baciu, privitoare la OBŞTE, defalcat din motive tehnice în 4 episoade:

surse:
http://confluente.ro/Obstea_sateasca.html
http://confluente.ro/Despre_obstea_sateasca.html


DESPRE OBŞTEA SĂTEASCĂ

Autor: George Baciu Publicat în: Ediţia nr. 294 din 21 octombrie 2011

Câteva caracteristici ale obştii săteşti

Unul dintre factorii care a contribuit enorm la definitivarea etnogenezei româneşti şi a asigurat continuitatea specificului poporului român timp de secole este, aşa cum am precizat, obştea sătească. Aceasta reprezintă principala formă de organizare a muncii din evul mediu timpuriu, şi, în acelaşi timp, a jucat un rol important în lupta de rezistenţă a românilor contra năvălirilor barbare.

În teritoriul carpato-danubiano-pontic, primele obşti săteşti sunt întâlnite în timpul domniei regelui Burebista. Deşi nu cunoaştem precis forma de organizare şi structura acestor formaţiuni sociale, obştile săteşti de sorginte dacică au supravieţuit în timp, atât în timpul ocupaţiei romane, cât şi după aceasta.

Perioada de afirmare deplină a obştii săteşti are loc în interiorul comunităţii daco-romane. Începând cu retragerea împăratului Aurelian din anii 269/275 din Dacia, şi până la organizarea primelor formaţiuni prestatale (sec. IX-X), obştile săteşti au constituit principalele forme de organizare a muncii şi a producţiei în interiorul poporului român în formare. În continuare, pentru o mai bună înţelegere a obştii săteşti, vă propun unele aspecte legate acest fenomen.

Obştea sătească era compusă din două elemente: teritoriul şi comunitatea. Teritoriul era constituit din vatră şi moşie. Vatra era teritoriul pe care erau construite toate casele şi locuinţele ţăranilor. Prin termenul de “moşia” satului, înţelegem totalitatea terenurilor arabile şi nearabile, de care se foloseau membrii comunităţii, adică: terenurile destinate cultivării cerealelor, terenurile destinate creşterii animalelor, fâneţele, iazurile, pădurile, livezile, etc. De notat că terenurile arabile erau proprietatea privată a ţăranilor, şi puteau fi transmise ereditar, după principiul patriarhal (din tată în fiu); în timp ce terenurile nearabile erau stăpânite în devălmăşie, adică fiecare membru al comunităţii se putea folosi de el. Prin comunitate înţelegem toţi locuitorii unei obşti săteşti. Aceasta se împărţea la rândul ei în familiile individuale şi cetele de neam. O familie individuală constituia familia simplă, aceeaşi care o avem în ziua de azi, dar care era mai numeroasă şi mai tradiţionalistă decât familiile de azi. Cetele de neam constituie totalitatea familiilor, grupate după nume. De exemplu: ceata de neam a familiei Moraru, sau ceata de neam a familiei Rotaru. În majoritatea cazurilor, în cadrul unei obşti săteşti erau între 7 şi 12 cete de neam. Un exemplu concludent este cel al obştii săteşti ce a precedat satului Hansca, raionul Ialoveni, care era formată din 12 cete de neam, şi a avut o durată în timp de 900 de ani (fapte dovedit de descoperirile arheologice).

În cadrul obştii săteşti deosebim 3 principii, pe care le putem grupa în felul următor:

1. Teritorial – obştea sătească avea o întindere bine stabilită şi doar foarte rar aveau loc schimbări ale amplasării acesteia. Ele erau amplasate preponderent în zone protejate din punct de vedere natural sau greu accesibile (în văi, între dealuri, pe malul unui râu sau în apropierea pădurilor). Mai mult, majoritatea erau fortificate, iar toate aceste aspecte au făcut practic imposibilă cucerirea acestor mici cetăţi de către hoardele de barbari, care erau în goană. Pământul obştii săteşti este desemnat cu termenul de „moşie” care derivă de la cuvântul geto-dac „moş”, prin care era desemnat lotul aflat în stăpânire individuală a fiecărei familii. Termenul de „moş” a fost dublat de cel de „bătrân” cu acelaşi sens provenit din latinescul „veteranus”. După invazia slavilor din secolul al VI-lea în limbă au intrat cuvintele slave: „ocină”, „dedină”, „baştină” cu sensul de proprietate ereditară şi cuvântul „megieş” cu sensul de proprietar, membru al obştii. În proprietate devălmaşă se aflau pădurile, păşunile, iazurile, livezile. Câmpul de cultură însă se afla în stăpânire individuală fiind împărţit în loturi, atribuite fiecărei familii prin tragere la sorţi odată pentru totdeauna.Tot în stăpânire individuală se aflau locul de casă şi curtea. Semnul stăpânirii individuale era gardul. Membrii obştii puteau să mai desprindă din stăpânire devălmaşă anumite terenuri pe care le amenajau prin muncă proprie, prin defrişare sau de desţelenire, şi pe care le stăpâneau individual cu titlu de „stăpâniri locureşti”. Toate acestea cu acordul obştii

2. Agrar - prin acest principiu se subînţelege că principala ocupaţie a locuitorilor era agricultura. Deşi nu tocmai dezvoltată, agricultura, alături de creşterea extensivă a animalelor, constituia ocupaţia de bază a ţăranilor din cadrul obştii săteşti. Alte ocupaţii, cum ar fi negoţul, sau schimburile comerciale cu alte obşti, deşi se manifestau, nu erau pe deplin valorificate.

3. Principiul de neam – fiecare component al obştii săteşti era vorbitor de limbă română, era ortodox şi respecta „legea pământului”. Acestea erau principiile morale pe care trebuia să le respecte un locuitor pentru a fi membru al obştii săteşti. Devierile de la această regulă erau practic inexistente, iar acest lucru a consolidat caracterul conservator al societăţii româneşti de la acea vreme.

Totodată, obştea sătească s-a manifestat prin trei caractere. Acestea sunt:

1. Caracterul autarhic – reprezintă un organism social-economic închis, orientat mai mult spre conservarea resurselor şi posibilităţilor proprii. Putem spune că obştile săteşti au fost izolate chiar, iar relaţiile economice cu alte obşti s-au manifestat puţin. Pământul, considerat lucru sfânt, nu se înstrăina nici de la familie, şi nici de la obşte. El se transmitea ereditar (din tată în fiu), şi nu era permisă vânzarea sau schimbarea sa. Astfel, se contura din ce în ce mai mult importanţa cetelor de neam, care îşi aveau locul bine stabilit în viaţă şi cimitir.

2. Caracterul patriarhal – procesul muncii, mijloacele de muncă, unelte şi chiar producţia aveau un randament scăzut, rudimentar. Predomina agricultura şi creşterea animalelor cu caracter extensiv, iar produsele meşteşugăreşti de orice tip erau făcute în condiţii casnice. Cu toate aceste, recoltele satisfăceau necesităţile populaţiei, ba mai mult, se forma şi un fel de „buget” al obştii, în care intrau alimentele şi bunurile care erau în surplus, şi care erau strânse pentru „zile negre”.

3. Caracterul conservator – nu se acceptau devierile sociale sau spirituale de la modul tradiţional de viaţă. Baza spirituală a obştii era formată de tradiţia populară şi religia creştin-ortodoxă. Garantul conservării acestor valori era voievodul (cneazul, jupânul) şi preotul. Se accepta ca bază juridică doar „legea pământului”, care era un cod de legi nescris, dar respectat cu stricteţe de comunitate. Era dificilă chiar şi comunicarea între diferite obşti, iar acest lucru a fost materializat în expresia „câte bordeie, atâtea obiceie”, întâlnindu-se dese deosebiri între obiceiurile obştilor săteşti.

Baza juridică în cadrul obştii o constituia „legea pământului”. Aceasta era singura normă legală acceptată de comunitate, şi a rămas practic neschimbată până în timpurile reformelor antinaţionale ale regimurilor parlamentariste din a doua jumătate a secolului XIX. Infracţiunile generale erau judecate în cadrul obştii de către voievod (alte denumiri atribuite acestuia fiind cneaz, jude sau jupân). Faptele mai grave erau judecate de voievod alături de Sfatul oamenilor bătrâni şi înţelepţi. Iar cazurile deosebite, care erau destul de rar întâlnite erau judecate prin adunarea întregului sat, care judeca conform legilor pământului. De notat că în cadrul obştii săteşti nu exista pedeapsa cu moartea, cea mai gravă pedeapsă fiind excomunicarea, adică excluderea din cadrul obştii (numită şi moarte civilă). Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat sau la hore); uneori hoţul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).


gheorghegiovanni.teava
Sfat
Posts: 350
Joined: Wed Oct 23, 2013 5:40 pm
Contact:

Re: AL V-LEA PRINCIPIU - TRIBALISMUL

Postby gheorghegiovanni.teava » Wed Jun 03, 2015 10:43 pm

La români existau două forme ale răspunderii penale colective:

1.Răspunderea solidară a obştii. Obştea avea obligaţia să prindă şi să sancţioneze pe infractori. După întemeierea statului feudal, obligaţia prinderii şi descoperirii infractorilor a rămas în sarcina obştii, iar în caz de nereuşită, aceasta avea obligaţia de a plăti o amendă însemnată (duşegubina). Această normă de drept primitivă nu se afla în pravile, ci avea un caracter consuetudinar. În schimb, în Transilvania, responsabilitatea colectivă a obştii sătenilor a fost reglementata în legislaţia scrisă.

2. Răspunderea familială. A fost aplicată excepţional şi abuziv de către domnitori care, în caz de hiclenie (înaltă trădare) extindeau pedepsele şi asupra familiei celui vinovat.

De subliniat este faptul că nici pravilele şi nici obiceiul pământului nu prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei vinovatului.

În general, putem observa că religia creştină s-a răsfrânt şi asupra „codului social” al obştii săteşti. Acest lucru poate fi probat prin: caracterul blând al pedepselor, spiritul de solidaritate al membrilor obştii în cazurile dificile, lipsa poligamiei, etc.

Formatul primar al obştii, neaservită, a fost prezent din cele mai vechi timpuri până la etapa stratificării sociale accentuate în cadrul obştii. În cadrul obştii neaservite, stratificarea socială era nesemnificativă. Clasele sociale nu se diferenţiau foarte mult din punct de vedere social, fapt ce asigura buna convieţuire în cadrul comunităţii. Odată cu primele începuturi de stratificare socială în cadrul obştii săteşti, putem spune că apar şi relaţiile sociale feudale în societatea românească. Voievodul, împreună cu familiile mai favorizate şi-au însuşit cele mai fertile pământuri şi cele mai frumoase herghelii de cai şi cirezi de vaci. Iar ţărănimea s-a stratificat în ţărani liberi (răzeşi în Ţara Moldovei şi moşneni în Ţara Românească) şi ţărani aserviţi (vecini în Ţara Moldovei, iobagi în Transilvania, sau rumâni în Ţara Românească).

Conducerea comunităţilor vicinale (săteşti) era asigurată de cneaz – ales iniţial, ulterior funcţia devine ereditară – ajutat de un consiliu restrâns: „oamenii buni şi bătrâni ai satului” şi în anumite situaţii de adunarea întregii obşti, „grămada satului”.

Problema cnezilor a fost discutată în literatura istorico-juridică. S-au impus doua concluzii: instituţia cneazului a fost o instituţie „fundamentală a noastră” sau „general românească”, deşi a fost cunoscută şi la alte popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de fruntaşi şi judecători ai satelor româneşti.

Juzii erau magistraţi aleşi de comunitatea obştii pentru a îndeplini atât funcţii militare, cât şi judecătoreşti.

Voievodul stăpânea un ţinut mai mare în care puteau intra mai multe cnezate. El conducea oamenii la război, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce în limba slava înseamnă conducător de oaste.

a) Adunarea Generală. La aceasta participau toţi membrii majori ai obştii, majoratul fiind fixat între 18-30 de ani în funcţie de vârstă sau de data căsătoriei. Participarea femeilor e incertă, fiind sigur numai faptul că ele luau parte când se dezbătea o problemă care le privea. Adunarea Generală avea o competenţă generală cu privire la atribuirea de terenuri, soluţionarea unor litigii, organizarea apărării obştii, transferul de bunuri şi alte tranzacţii, numirea aleşilor obştii. Numită tot obşte, adunarea era convocată prin viu grai şi se ţinea la casa obştii, iar în zilele de sărbătoare la Biserică.

b) Sfatul oamenilor buni şi bătrâni. Era format din membrii care se distingeau prin o conduită morală de înaltă ţinută. Aveau atribuţii judiciare. Judecau sub stejar.

c) Aleşii obştii erau persoane cu calităţi deosebite care anunţă prin atribuţiile lor dregătoriile feudale de mai târziu. Aleşii erau: vornicul (dăjdierul) – strângea contribuţiile membrilor obştii; postelnicul – cel ce se îngrijea de Biserica; logofătul – ştiutorul de carte, care scria actele obştii; nemesnicul – avea grijă de gardurile ţarinii, ale câmpului de cultură; jitarul – cel ce păzea recolta

Aleşii obştii aveau atribuţiuni stabilite de Adunarea generală care îi numea şi îi revoca, controlându-le activitatea. Ei erau împuterniciţi să aplice anumite sancţiuni acelora dintre membrii obştii care nu le aduceau la îndeplinire dispoziţiile. Fiind sub controlul adunării, aleşii obştii nu-şi puteau permanentiza funcţiile şi nu le puteau transmite cu titlu ereditar. Rudenia putea fi de sânge, prin alianţă şi spirituală (care cuprinde înrudirea rezultată din participarea la Tainele Bisericii – năşia de cununie şi cea de botez – şi rudenia cvasipăgână a fraţilor – frăţia de cruce, frăţia de lapte etc.).

Familia se prezenta ca o familie lăstar, în sistem patriliniar şi patrilocal, cu aspecte de endogamie vicinală şi exogamie patronimică. Aceste trăsături ale familiei o deosebesc de familia germanică, slavă, bulgară, pecineagă sau cumană, ceea ce anulează susţinerile că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării.

Începând cu secolele IX-X, în teritoriul carpato-danubiano-pontic are loc începutul genezei statale. Primele formaţiuni statale au avut ca bază obştea sătească, formându-se preponderent prin unirea sub un singur voievod sau cneaz a uniunilor de obşti. Procesul de formare a statelor medievale româneşti se încheie în secolele XIII-XIV, iar în cadrul acestui proces, obştea sătească a jucat un rol considerabil. De altfel, observăm că multe dintre elemente s-au păstrat şi în cadrul voievodatelor medievale: acestea erau conduse de un voievod; acesta, la rândul său, era ajutat de un sfat al bătrânilor sau boierilor; principala bază juridică a comunităţii era „legea pământului”; se păstra caracterul preponderent conservator, patriarhal şi parţial autarhic; principala sursă de existenţă o constituia prelucrarea pământului, adică predomina principiul agrar.

Totuşi, cu timpul obştea sătească şi-a pierdut din importanţă şi valoare. Condiţiile externe vitrege, ulterioara suzeranitate otomană, au şubrezit aspectul obştii săteşti. Lovitura de graţie i-a fost dată în secolul XIX, când în spaţiul românesc, formele fără fond îşi fac loc cu coatele în cadrul societăţii româneşti. Obştile săteşti practic au fost desfiinţate prin intermediul reformelor administrative, juridice, agrare şi ale învăţământului.


OBŞTEA SĂTEASCĂ

Autor: George Baciu Publicat în: Ediţia nr. 303 din 30 octombrie 2011

NORMELE DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBŞTILOR SĂTEŞTI

Fiind o comunitate de muncă, obştea sătească a creat norme de conduită legate de procesul muncii în comun, norme fundamentale, la care se adaugă norme referitoare la proprietate, statutul persoanei, la familie, la învoieli şi la soluţionarea diferendelor dintre membrii obştii.

Toate normele îmbracă forma obiceiului sau cutumei şi nu au un caracter juridic datorită democratismului obştii în perioada sa arhaică.

1. Norme privitoare la procesul muncii. Ele reglementează cele două activităţi de bază: agricultura şi creşterea vitelor. Normele ce vizau agricultura aveau drept conţinut: repartizarea loturilor de cultura între membri; stabilirea felului culturii; începutul muncilor agricole (ex.: pornirea plugurilor); strângerea de contribuţii pentru anii cu recoltă slabă; repartizarea produselor comune.

Creşterea vitelor avea norme se refereau la: pornirea turmelor; stabilirea locului şi perioadelor de păşunat; împărţirea produselor comune.

În afara principalelor activităţi desfăşurate în comun existau şi activităţi care nu necesitau un efort colectiv, ci o specializare, cărora li se consacrau unii dintre membrii obştii: meşteşugurile. În privinţa acestora a fost consacrată regula că meşteşugarii sunt proprietarii muncii lor şi o puteau valorifica în cadrul obştii sau în afara ei.

Înmulţirea îndeletnicirilor personale a reprezentat o premisă a procesului de diferenţiere socială şi de avere în cadrul obştii.

2. Norme referitoare la proprietate. Geto-dacii cunosc două forme de proprietate: proprietatea comună a obştii familiale (forma dominantă) şi proprietatea privată (aflată, încă, în formă embrionară). Proprietatea comună a obştii familiale (adică a comunităţii oamenilor, rude de sânge între ei, care cultivă, împreună, un anumit teritoriu) se exercită asupra pământurilor, apelor şi păşunilor. Proprietatea personală a indivizilor se exercită, la început, asupra turmelor de animale şi asupra sclavilor.


gheorghegiovanni.teava
Sfat
Posts: 350
Joined: Wed Oct 23, 2013 5:40 pm
Contact:

Re: AL V-LEA PRINCIPIU - TRIBALISMUL

Postby gheorghegiovanni.teava » Wed Jun 03, 2015 10:45 pm

În secolul al V-lea î.Hr., fiii puteau cere părinţilor delimitarea din proprietatea comună a familiei a lucrurilor care li se cuveneau. Cu timpul, se pare că vor intra în proprietate privată casa şi ograda ei, uneltele de lucru şi în cele din urmă chiar pământurile (mai ales membrii aristocraţiei tribale vor dobândi proprietatea privată asupra terenurilor). Apariţia proprietăţii private determină dispariţia obştii familiale, care va fi înlocuită cu obştea de vecinătate (o comunitate compusă din oameni care nu mai sunt rude între ei, dar cultivă împreună un anumit teritoriu). În cadrul obştii săteşti, cea mai mare parte a pământului rămâne în proprietate comună. Cultura lui se face prin rotaţie.

Stăpânirea exercitată de membrii obştii îmbracă 2 forme: stăpânirea devălmaşă şi cea personală (individuală). Amândouă sunt forme de apropriere a folosinţei şi nu trebuie confundate cu proprietatea devălmaşă şi proprietatea privată.

Stăpânirea devălmaşă. Aici intrau pădurile, păşunile, islazurile, apele, iar în epoca obştii arhaice turmele aparţinând comunităţii, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă, moara satului şi bogăţiile subsolului. Această stăpânire asupra terenurilor şi bunurilor făcea imposibil ca membrii obştii să poată înstrăina hotarul satului.

Stăpânirea individuală. La baza ei a stat munca proprie depusă de membrii obştii pentru amenajarea unora dintre terenurile aflate în hotarul obştii, terenuri care anterior se aflau în stăpânirea devălmaşă. Această muncă conferea terenurilor respective o valoare economică nouă, reprezentând temeiul stăpânirii personale asupra lor.Prima desprindere din fondul devălmaş a reprezentat-o locul de casă şi grădina (gospodăria personală). Semnul distinctiv al trecerii unui teren din stăpânirea devălmaşă în cea personală l-a reprezentat gardul. Proces asemănător a parcurs şi câmpul de cultură (ţarina) – terenul destinat agriculturii. Ţarina era împărţită în loturi repartizate familiilor din obşte prin tragere la sorţi, dar nu în sistemul asolamentului, ci o dată pentru totdeauna. Se numeau loturi matcă sau sorţi, pentru că dădeau posibilitatea celor care le stăpâneau să utilizeze şi celelalte părţi din hotarul obştii în devălmăşie cu ceilalţi membrii ai obştii.

Procesul de trecere de la stăpânirea devălmaşă la stăpânirea individuală a continuat în sensul că membrii obştii mai puteau lua în folosinţă personală şi alte suprafeţe de teren din hotarul obştii (din păşuni, păduri, fâneţe) prin defrişare, desţelenire, terenuri care erau apoi introduse în circuitul agricol. Ele se numeau stăpâniri locureşti.

Celelalte terenuri din hotarul obştii au rămas în stăpânirea devălmaşă a membrilor lor. Obştea exercita asupra tuturor terenurilor (şi asupra celor personale) un drept de supraveghere şi control care mai târziu va fi drept de protimis.
3. Normele privitoare la statutul juridic al persoanelor.

În cadrul obştii guverna principiul egalităţii în drept al tuturor membrilor săi, bazat pe proprietatea devălmaşă şi munca în comun. Cei care se distingeau (oamenii buni şi bătrâni – aleşii obştii) o făceau datorită calităţilor personale. Ei se aflau însă sub controlul obştii care avea dreptul să-i revoce din funcţie.

4. Norme privitoare la familie.

amilia avea un caracter democratic, pornind de la organizarea familiei geto-dace şi întărit fiind de preceptele religiei creştine. Această egalitate a membrilor familiei a dat naştere obligaţiilor reciproce de întreţinere între soţi precum şi între părinţi şi copii. Familia era de tip mic (părinţi – copii).

Căsătoria se încheia prin acordul liber consimţit al soţilor, întemeindu-se pe taina cununiei săvârşită în biserică.

Divorţul era cunoscut şi permis ambilor soţi pentru egalitate de motive.

Succesiunile – descendenţii aveau egală vocaţie succesorală fiind cunoscut şi dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor.

5. Normele referitoare la obligaţii.

Obligaţiile – toţi membrii obştii aveau capacitate deplină de a contracta, distingându-se contractul de vânzare ca fiind cel mai folosit, contract care ajunsese consensual şi translativ de proprietate.

Norme cutumiare româneşti privind obligaţiile. Obligaţiile reciproce se năşteau, între membrii obştii, cu ocazia unor evenimente importante, cum ar fi: nunta, botezul etc., când se schimbau daruri şi contra-daruri. Chiar zestrea care se dădea miresei, cu ocazia nunţii, se pare că a avut, la început, rolul de dar care îi obliga pe socrii mari la un contra-dar. De asemenea, în obştile săteşti, era obişnuită şi întrajutorarea, atunci când se strângea recolta, când un membru al obştii îşi clădea o nouă gospodărie sau în cazul evenimentelor de trecere (naştere, nuntă, înmormântare). Această întrajutorare putea îmbrăca forma clăcii, adică a muncii în comun sau a întovărăşirii la plug, adică asocierea a patru săteni care pun în comun vitele şi uneltele agricole pentru a munci, apoi, toţi, câte o săptămână la fiecare. Contractele se încheiau în formă orală, cuvântul dat, datul mâinii sau jurământul fiind tot atâtea metode de a lega părţile prin contract. Oferta de vânzare a unui obiect se făcea prin intermediul următoarelor semne: fie prin însemnarea obiectului cu o cruce, fie prin expunerea lui la poartă, alături de o ciuhă (adică un lanţ care avea, legat la un capăt, nişte fân). Arvuna (semnul de încheiere al contractului) se plătea fie într-o proporţie prestabilită din preţul bunului, fie după învoiala părţilor. Adălmaşul (momentul festiv, celebrat cu băutură, al încheierii contractului de vânzare-cumpărare) se desfăşura în prezenţa unei persoane respectate, alese de părţi, spre a asista la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi care era numită cel ce tăia mâna.

6. Normele privind răspunderea şi organizarea judecătorească.

Răspunderea membrilor obştii pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii şi soluţionarea litigiilor se făceau pe baza solidarităţii rudelor, a Legii Talionului şi a compoziţiunii .

Răspunderea solidară funcţiona pentru membrii obştii şi atunci când se cauza un prejudiciu obştii învecinate.

Organizarea judecătorească – oamenii buni şi bătrâni şi juzii aveau competenţă în materie civilă şi penală, putând aplica sancţiuni, mergând până la excluderea din obşte.


gheorghegiovanni.teava
Sfat
Posts: 350
Joined: Wed Oct 23, 2013 5:40 pm
Contact:

Re: AL V-LEA PRINCIPIU - TRIBALISMUL

Postby gheorghegiovanni.teava » Wed Jun 03, 2015 10:45 pm

În obştile săteşti teritoriale, ca efect al proprietăţii devălmaşe existente asupra majorităţii bunurilor, furtul era considerat lipsit de sens. Mai mult, cel care îşi însuşea roadele pentru a le consuma, el şi familia lui, nu era privit ca un hoţ. Numai cel care şi le însuşea în alte scopuri era considerat furt. Aşadar, era firesc ca, obiceiul pământului (legea ţării) să sancţioneze, cu precădere, infracţiunile contra persoanei şi mai puţin pe cele contra proprietăţii.

Cea mai gravă pedeapsă era izgonirea din obşte a vinovatului, ceea ce echivala cu o condamnare veşnică la sărăcie şi pribegie. Alte sancţiuni constau în strigarea peste sat sau la horă a vinovaţilor, în poreclirea lor sau, în cazul furtului, în purtarea hoţului prin sat, împreună cu lucrul furat, spre a fi batjocorit de restul membrilor obştii. Răzbunarea privată era şi ea folosită ca sancţiune penală, mai ales în zonele în care legăturile gentilice au supravieţuit. În zonele cu obşti vicinale tipice, răzbunarea privată a fost înlocuită cu principiul compoziţiei (plata unor valori ca pedeapsă pentru infracţiunea comisă) .

6.1.Probele

1. Jurământul cu brazda. Este o probă de străveche tradiţie geto-dacă denumită după rolul pe care pământul privit ca o divinitate îl joacă în desfăşurarea acestei probe. Cel ce depunea jurământul invoca pedeapsa pământului dacă cele invocate sub jurământ erau false.

În Moldova cel ce jura purta o brazdă de pământ pe cap sau umeri (brăzdaşi), iar în Ţara Românească (în Oltenia) brazda era purtată în traistă (trăistaşi).

Se folosea ca mijloc de probă în procesele de stabilire a hotarului. Cei ce erau supuşi probei jurau că vor arăta adevăratele hotare şi înconjurau acele terenuri având asupra lor brazda de pământ.

Popoarele antichităţii, şi geto-dacii printre ele, priveau pământul ca o divinitate cu puteri purificatoare atât în sens material cât şi spiritual. În acest ultim sens exista credinţa că pământul îi ajuta pe cei ce spun adevărul şi îi pedepseşte pe cei ce jură strâmb. Astfel au pătruns expresiile să-i fie ţărâna uşoară şi nu-l rabdă pământul .

Există un dublu simbolism judiciar: brazda e zeitatea pământului, iar capul e cea mai importantă parte a corpului.

Sub influenţa religiei creştine, această probă s-a spiritualizat, locul brazdei fiind luat de evanghelie, iar după apariţia statului feudal, proba dobândeşte caracter de clasă întrucât ea era rezervată doar ţăranilor.

Odată cu dezvoltarea feudală a crescut şi interesul boierilor pentru utilizarea acestei probe în vederea hotărnicirii graniţelor moşiilor. Boierii nu se mulţumeau cu martori întâmplători care să fie supuşi probei în caz de litigiu, ci recurgeau la preconstituirea de martori. Fiii de ţărani erau puşi să parcurgă hotarele moşiei şi în tot acest timp erau daţi de chică pentru a ţine minte hotarele respective şi a putea fi supuşi probei în cazul unui litigiu.

2. Proba cu jurători (pe care le vom regăsi şi în feudalismul dezvoltat). Instituţia jurătorilor a fost un mijloc de probă care prin particularităţile sale contrazice ideile moderne relative.

În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii susţin jurământul uneia dintre părţi arătând că aceasta e demnă de crezare. Acest jurământ nu are caracter obiectiv, ci pur subiectiv pentru că nu tinde la stabilirea adevărului, ci la stabilirea bunei reputaţii.

În procesul civil, judecătorii cercetează faptele şi drepturile părţilor, astfel încât jurământul lor e de veridicitate.

Până la apariţia statului feudal această probă a fost utilizată în obşti ca cel mai răspândit mijloc de probă pentru soluţionarea conflictelor dintre membrii obştii. După apariţia statului feudal e consemnată în legea ţării ca regină a probelor, fapt pentru care e denumită de dreptul obişnuielnic lege .

Originea probei îşi are izvorul în străvechiul jurământ pe vetrele regale sau pe zeităţile palatului regal practicat de geto-daci.

Întrucât jurământul e prestat de un grup de jurători, el putea fi combătut tot de un grup de jurători, dar cu număr dublu de persoane. În epoca gentilică, grupul juraţilor era alcătuit din rudele părţilor pentru care aceştia jurau, mai apoi, în cadrul obştilor săteşti, alături de rude, în grupul jurătorilor, puteau fi incluşi vecinii şi ceilalţi membri ai obştii.

În statul feudal acordarea acestei probe se făcea prin hrisov domnesc în care se utiliza sintagma „i-am dat lege”. Partea căreia i se încuviinţase proba putea să ia legea (să admită proba) sau să se lepede de lege (să renunţe la probă şi să o defere părţii adverse).

În hrisovul de încuviinţare a probei se menţiona numărul jurătorilor, iar în unele cazuri erau încuviinţaţi nominal (jurătorii pe răvaşe).

Jurătorii trebuiau să fie de o seamă cu cel pentru care jurau (aceeaşi categorie socială). Jurătorii depuneau jurământul într-un cadru solemn care presupunea îndeplinirea unor formalităţi juridice şi religioase. Jurământul se depunea pe evanghelie în faţa reprezentantului domnului însărcinat cu supravegherea efectuării probei. Conţinutul şi forma jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale jurământului pronunţat de parte. Schimbarea unor cuvinte ducea la anularea probei.

Ca o particularitate a Legii Ţării, în Transilvania, se admitea posibilitatea utilizării unor formulări echivalente şi posibilitatea repetării cuvintelor folosite greşit.

Dacă jurământul era depus cu respectarea formelor cerute de Legea Ţării împuternicitul domnului consemna efectuarea probei într-o carte de jurământ care era semnată şi pecetluită cu peceţile jurătorilor. Cartea de jurământ era înaintată domnului care hotăra asupra soluţiei pronunţate în proces, în sensul jurământului depus.

Partea care administra proba câştiga procesul, ceea ce în Legea Ţării se spunea că „s-a apucat de lege/s-a directat”. Dacă proba cu jurători nu putea fi administrată, partea căreia i s-a dat proba pierdea, ceea ce în Legea Ţării însemna „rămânea de lege”.

Dacă proba fusese administrată, partea care pierduse putea cere şi obţine de la domn contraprobă cu un număr dublu de jurători „lege peste lege”. Dacă contraproba putea fi efectuată soluţia iniţiala era anulată şi se dădea o nouă soluţie. Primii jurători se considerau că au depus jurământ fals şi erau globiţi (amendaţi).

Faptul că această probă e o creaţie originală a poporului român rezultă din împrejurarea că în dreptul slav nu există un număr maxim de jurători, astfel încât se putea ajunge şi la 300, dar Legea Ţării stabilea ca numărul maxim să fie de 48.

Prin proba cu jurători se putea dovedi orice situaţie de fapt, chiar şi unele de drept. Prin această probă puteau fi combătute celelalte mijloace de probă, inclusiv cea a înscrisului.

Cu timpul aceasta dobândeşte un caracter de clasă, pentru că regula potrivit căreia jurătorii trebuie să fie de-o seamă cu partea pentru care jurau e înlocuită cu partea că jurătorii nu pot fi recrutaţi decât dintre boieri. În litigiile dintre boieri şi ţărani, ţăranului îi era aproape imposibil să administreze proba ce însemna pierderea din start a procesului.

profesor George Baciu



Return to “Principii”

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest